Pauza la gradinita... toti copiii ies in graba,
Care mai de care alearga sa se joace in zapada...
Toata sala se goleste, doar in colt, pe scaunel,
Cu picioarele desculte, suspina un baietel...
Cand educatoarea il vede, singur, stand pe scaunel,
Cu un aer parintesc se apropie de el:
"Tu de ce nu iesi la joaca cu baieti si cu fetite?"
Pustiul ii raspunde sincer: "Fin'ca nu am cimulite..."
Ea priveste lung prin sala si cu ochii iscodeste...
Intr-un colt, langa dulap... cizmulitele zareste...
Si incepe sa-l incalte, pustiul o lasa sa faca...
Dupa cinci minute lungi, e incaltat, gata de joaca...
"Gata, poti sa iesi afara, numai sa nu faci belele..."
"Nu pot doamna educatoale, atea nu-s cimele mele..."
Ea il priveste consternata, cizmulitele ii da jos,
Iar apoi, in ochi privindu-l, intreaba cu glas mieros:
"Bine mai copile draga, scoate-ma te rog, din ceata...
Tu cu ce ai fost incaltat, astazi, dis-de-dimineata?"
"Pai... cu acete cimulite, cale intla in piciol gleu...
Doal ca nu 'ant ale mele... 'ant ale flatelui meu..."
Ea, saraca, intelege... inima in piept o strange,
De necaz si de frustrare simte ca ii vine a plange...
Si iar munca indracita sa-l incalte pe pustan...
Dupa alte cinci minute, care i-au parut un an,
Reuseste sa-l incalte... este tare obosita,
Insa dupa asa efort, il priveste multumita
Si-i spune cu glas domol: "Gata... poti sa iesi acusi..."
"Nu pot, ca e flig afala ci eu n-am in maini manuci..."
"Cum nu ai?!?! Unde le-ai pus??? Imi faci numai suferinte..."
"Pai eu, ca sa nu le pield... le-am bagat in cimulite..."
